Se ajunge, astfel, la hiperventilaţie, adică o respiraţie accelerată, întretăiată, cu senzația de oprire a respiraţiei, de sufocare. Hiperventilaţia scoate brusc dioxidul de carbon din organism, balanța chimică se dezechilibrează, având loc o supraoxigenare.
Acest proces duce la apariția senzației de amorțeală şi de furnicături ale buzelor si ale vârfurilor degetelor de la mâini şi de la picioare, apariția palpitațiilor, puls ridicat, transpirație, dureri pectorale, vertij, tinitus, etc. Toate aceste reacții fiziologice sunt interpretate ca fiind semne ale unui pericol şi se declanșează un răspuns din partea organismului de tipul atacului de panică3.
Fiecare respiraţie, în stare de relaxare, are echivalentul unei jumătăți de litru, însemnând a zecea parte din volumul plămânilor, care este de 5 litri. Aceasta înseamnă că o bună parte din aerul folosit rămâne în plămâni. Tipul de respiraţie care asigură acest aport constant de oxigen este cea diafragmatică, numită şi respiraţie abdominală. Atunci când respirăm abdominal, umplem partea inferioară a plămânilor, respirând mai profund, mai rar, inspirând, astfel, un volum mai mare de aer, implicit şi de oxigen. În mod natural, respirăm abdominal atunci când dormim şi când suntem relaxați; bebelușii respiră abdominal3.
Cel mai simplu mod de a afla cum respiri este de a îți așeza o mână pe abdomen, lângă linia taliei şi cealaltă mână pe mijlocul pieptului. Inspirând şi expirând de câteva ori, așa cum faceți în mod obișnuit, vei observa care dintre mâini se ridică mai mult. Dacă respiri corect, abdomenul se ridică şi coboară cu fiecare respiraţie. Acest lucru este deosebit de important, pentru că ajută la corectarea propriei respirații, îndeosebi în timpul stărilor de anxietate, când respirația devine toracică3.